Cam acum un an am început să experimentez profund anxietatea lui nu știu. Că sunt atâtea lucruri pe care nu le știu, că nu mai țin minte din școală, că trebuie să iau toate manualele din toate clasele să le recitesc, să citesc multe multe lucruri și să încerc să reacumulez ce credeam eu că este valoros și am pierdut. Mai avusesem mici atacuri de panică legate de asta în trecut însă cam acum un an s-a declanșat mai profund.

Așa s-a manifestat la mine middle life crisis (criza de la jumătatea vieții) și încep povestea de anul trecut pentru că e important, mai ales cum mă raportez la anxietatea aceasta un an mai târziu, adică acum.

Dar înainte de asta, e important de menționat cum anume învățam eu în școală. Pe de rost în mare parte. Depinde de materie și de an (în liceul și în facultate mi s-a mai schimbat abordarea). Mi-am judecat mulți ani acest mod de învățare, folosit ca să iau note mari, de care știam că am nevoie. Și nu, nu simt că școala era de vină pentru asta. Am avut copii în clasă care învățau logic, care avea o anume cultură de acasă, care înțelegeau mersul lucrurilor și care erau mai apreciați decât cei la care era evident că recitau cuvânt cu cuvânt din carte (adică eu).

Nu prea puneam întrebări pentru că nu știam ce să întreb dar îi admiram mereu pe cei care aveau de întrebat. M-am uitat cu jind mereu la cum abordează ei învățarea și am considerat că atâta pot eu și că nu înțeleg și că eu nu sunt suficient de curioasă sau curajoasă sau mai știu eu ce.

Lucrurile s-au mai schimbat în liceu pentru că am avut posibilitatea să aleg anumite materii la care aveam mai degrabă înclinație. Mai mult cu scrisul, mai puțin cu calculatul. (deși mi-am reglat, în timp, și relația cu calculatul). Istoria, limbile străine, psihologia. Mi-am permis să-mi deschid alte orizonturi și să mă bucur de ce pot să aprofundez din ce-mi place, fără să mă mai pedepsesc pentru ce nu știu și nici nu vreau să știu.

După ani și ani în care mi-a fost remarcată și admirată memoria de elefant, abia acum îmi dau seama cât bine mi-a făcut, dintr-un anumite punct de vedere, modul meu de învățare de atunci. Ani de zile de exersare și antrenare a memoriei mi-au făcut goluri în cultura generală (pentru că se umplea la un moment dat și trebuia să înlocuiesc), însă mi-au făcut unul dintre frumoase cadouri și atuuri ale mele, o memorie pe care acum pot s-o folosesc cu maturitate și responsabilitate să învăț ce vreau eu să învăț, având și beneficiul logicii pe care am ajuns să-l capăt într-un final.

Îmi amintesc și acum cum puneam mental în sertărașe fiecare lecție, fiecare materie și apoi deschideam tot mental fiecare sertăraș și scoteam pentru lucrarea de control. Sună dubios, ca și cum copiam de undeva. Dar pentru mine funcționa. Din când în când, aruncam ce era în sertăraș și puneam altceva și tot așa.

Dar să revenim la anxietatea lui nu știu. Pentru că stresul de a nu ști era atât de mare, de câte ori încercam să învăț o informație nouă (poate chiar complet inutilă), o uitam imediat, nu reușeam să conectez cu ea. De ce o uitam? Credeam eu că din cauza faptului că nu sunt în stare. În realitate,  era doar modul minții mele de a-mi transmite că nu am nevoie de ea. Dar și faptul că o bombardam cu tot felul de informații absolut aberant de inutile, doar ca să știu chestii.

Așa că m-am conectat mai mult la ce vreau să știu, la ce știu deja și vreau să îmbunătățesc. Adică, mai exact, să mă folosesc de cunoștințele pe care le am deja și să construiesc pe ele, în loc să o iau de la zero în nu știu câte domenii. Sunt prea multe de știut, mi-a zis cineva la un moment dat. Simplu dar puternic totodată.

Și, dacă nu v-am pierdut pe drum în acest context lung și această introducere care pare că nu se mai termină, vreau să împărtășesc cu voi câteva metode prin care învăț eu, natural și organic, în fiecare zi, câte ceva, după ce am făcut pace cu mine că nu pot să știu TOT:

1. Cărți. Ficțiune sau literatură de specialitate, fiecare dintre ele îmi aduce ceva nou. Îmi îmbunătățește firul gândirii, îmi îmbogățește vocabularul și capacitatea de a lega o poveste, îmi aduce cunoștințe noi pe care le leg de cele vechi și așa mai departe.
2. Articole. Mă bucur de beneficiile social media în care se împărtășesc, prin diferite canale, articole de specialitate, povești scurte și profunde. Uneori le dau și eu mai departe. Chiar dacă provoacă extrem de puțin engagement, le las acolo la mine pe timeline, să mi le mai amintească rețeaua de social media din când în când.
3. Mă abonez la diverse surse pe care le descopăr și, astfel, primesc în email în fiecare zi câte ceva valoros de citit.
4. DOR, la care am fost abonată în ultimii 2 ani și urmează să reînnoiesc. Chiar dacă ei publică în online majoritatea materialelor, încerc să îi susțin cu cât pot eu, să continue să scrie.
5. Ascult podcast-uri. V-am mai povestit și altă dată de Pe bune, un podcast produs de DOR: ”Fiecare episod prezintă povestea de viață a unui om creativ, cu toate problemele, momentele de îndoială, fricile și bucuriile pe care le trăiești atunci când faci ceva în care crezi.”
6. Merg la cursuri, workshop-uri, seminarii, meet-up-uri. Multe dintre ele gratuite, altele cu o investiție mai mică sau mai mare, fiecare îmi aduce câte ceva nou. În mediul online pe care mi l-am creat, nici nu trebuie să le caut foarte profund, mereu mai apare câte ceva, timp să fie.
7. Merg la evenimente. De genul TEDx Bucharest. Sau The Power of Storytelling la care nu am fost încă dar la care îmi propun să merg la anul. Când nu reușesc să ajung pentru că nu am putut sau că nu mi-a permis bugetul, citesc ce se scrie despre cum a fost. Sunt mulți oameni generoși care împărtășesc iar eu absorb fiecare cuvânt.
8. Mă uit la TED Talks. Nu contează de care și de unde. Sunt abonată la canalul TED și, când apare ceva care îmi trezește interesul, îmi iau 20 de minute și ascult. Uneori mă uit de două sau de trei ori la același TED Talk pentru că mă îmbie subiectul și vreau să aprofundez.
9. Documentare sau seriale/filme cu conținut istoric. Dacă-mi spui o informație printr-o poveste bine scrisă/spusă/jucată, șansele ca eu să-mi însușesc natural cunoștintele sunt considerabil mai mari.
10. Vorbesc cu oameni. Ascult, pun întrebări, cer clarificări, nu mă  mai tem să spun că n-am auzit, că nu știu. Nu mă mai feresc să întreb ce înseamnă. Vorbitul cu oamenii este una dintre cele mai importante surse, chiar dacă am lăsat-o la final (ordinea era aleatorie, oricum). Discutăm subiecte, aflu lucruri, după aceea caut mai multe informații despre ce am aflat și mi-a stârnit curiozitatea și tot așa. O conversație este mai mereu un schimb de informații valoroase pentru fiecare dintre participanții la ea.

Și astea sunt doar câteva pe care le fac natural și din plăcere și informația se lipește organic, rămâne cea care are un sens pentru mine în momentul respectiv. Astfel, anxietatea lui nu știu lasă loc entuziasmului și curiozității lui nu știu. Și eliberarea de anxietatea aceasta este cel mai prețios profesor, pentru că îmi dă șansa să primesc și să cresc în direcția în care simt și vreau.

*Sursă foto