Când stăteam acasă la mama, nu trecea Moș Nicolae fără să găsim ceva în ghete. Șosete, ciocolate, portocale, bomboane. Ceva mic dar care pentru noi însemna bucuria sărbătorii și a familiei. Și sunt convinsă că și ceva-ul acela mic era, de multe ori, un efort foarte mare financiar.

Când am plecat de acasă nu am mai avut parte de asta și nici nu mi-am dat seama cât îmi lipsea să găsesc ceva în ghete. Așa că anul acesta i-am cerut efectiv lui Moș Nicolae să treacă și pe la mine. I-am zis că m-am răzgândit și că de fapt, după 11 ani, am realizat că vreau din nou să găsesc bomboane în ghete.

Și Moșul a venit și eu am plâns efectiv de bucurie. Și de dor de mama și de tata și de momentele în care și eu și sora mea strângeam câte un bănuț să aibă și ei ceva în ghete.

Poate că am fost un copil prea realist și nu am crezut cu adevărat în Moș. Însă mereu am știut că o să vină. Sub diverse forme. Cum a venit inclusiv azi la birou. (A știut unde am biroul, deși nu am spus la prea multă lume 😀 Hahaha. Vorba copiilor, dacă mergem în vacanță/la bunici/dacă ne mutăm de unde o să știe Moșul să vină să pună cadouri?)

Bucurați-vă de Moșii voștri și, dacă nu-i aveți, fiți voi Moși pentru altcineva. Bucuria de a dărui este și mai mare decât bucuria de a primi.

Știu că am ratat să scriu postare ieri, așa că azi ar trebui să scriu două. Am o scuză bună că am făcut o grămadă de lucruri interesante ieri și nu am mai avut stare și de scris. 😀