Umbla la un moment dat o glumă în care apărea un om deștept (nu mai știu cine și nici unde am văzut-o) și îl întreba cineva: Ce faci, maestre, meditezi? și el răspundea: Nu, șăd.

Și gluma era amuzantă pentru că a medita, în accepțiunea noastră, era a gândi profund, a cugeta, a reflecta, nicidecum doar a șădea (a sta). Partea mai amuzantă este că acum, pentru mine meditație înseamnă a putea ședea și respira, fără a cugeta. Pentru mine și probabil că pentru multă lume.

În afară de meditații la română, matematică, engleză etc., meditația nu prea făcea parte din viețile noastre în sensul ei popular de acum. Mă rog, eu nici din astea n-am făcut deloc. Doar la engleză. Dar am dat, n-am primit.

Și cât de greu o fi să stai să șezi și să respiri? Pare ușor și ideal, să poți lua o pauză în care să lași gândurile deoparte, să fii prezent și să te concentrezi doar pe a respira, sau doar pe ce auzi (în caz că e o meditație ghidată).

Ușor de zis, greu de făcut, mai ales atunci când suntem obișnuiți să fim cu mintea împrăștiată în o mie de părți. Și avem mai multe șanse să îmblânzim cel mai sălbatic animal decât să ne potolim mintea să mai cugete la atâtea și atâtea lucruri în același timp.

Prima dată când am luat contact cu meditația a fost înainte să știu cum se cheamă. Am decis să merg la terapie după niște episoade de anxietate, atacuri de panică și insomnii. Terapeuta a înțeles destul de rapid că problema mea era că nu reușeam să mă odihnesc mental deloc și atunci a ales această metodă de ajutor. Făceam o meditație ghidată în timpul ședințelor și aveam temă pentru acasă să ascult o meditație și să fac ce zice acolo (dacă-mi amintesc bine era despre conștientizarea fiecărei părți din corp și a încerca în mod conștient să o relaxez, fiind atentă să respir, ceva de genul, nu mai știu exact).

Deși mi s-a părut oarecum ridicol, pentru că am fost mereu conștiincioasă, am făcut ce mi s-a spus. Și mare mi-a fost mirarea când am căzut în cel mai profund somn după o sesiune de meditație, de fapt în timpul ei, nici nu mai știu în ce moment. Și atunci am început să cred că mă ajută și m-am ținut de ea. O perioadă. Până s-au vindecat insomniile. Apoi am dat-o deoparte și am uitat de ea.

Până anul trecut. Când am avut ca temă pentru acasă, la școala de coaching, să medităm. Și, ca să fie tema mai atractivă, am primit un instrument/gadget/device care să ne măsoare activitatea creierului și să ne dea raportul la final: cât de agitată, calmă, neutră a fost mintea noastră. De fapt nu doar la final ci și în timpul meditației.

De exemplu, ascult sunete meteo și, atunci când se intensifică activitatea creierului aud furtună, când se calmează, aud păsărele. Raportul de la final ne spune și câte reîntoarceri am avut (adică acele momente când fuge mintea și o aducem înapoi în prezent). Device-ul se numește Muse însă nu îi fac neapărat reclamă, or fi și altele, eu pe acesta l-am primit și-l folosesc. Și sigur, se poate medita cu succes și fără un asemenea device.

Doar că acest instrument a reușit să mă motiveze să meditez mai des. Pentru că aveam nevoie să măsor niște rezultate imediate, să intru într-o semi-competiție cu mine cea de ieri. O competiție benefică, desigur. Iar acest instrument mă ajuta să îmi măsor nivelul de calm sau nivelul de hiperactivitate și să înțeleg cum să reușesc să mă aduc într-o stare de calm, dintr-o stare de furtună.

Recunosc faptul că nu meditez foarte des însă este un obiectiv pe care-l am. Îmi propun să meditez în fiecare zi câte puțin, până când îmi intră în obicei. Pentru că beneficiile sunt aproape magice: te simți mai calm, gândești mai limpede, dai o odihnă binemeritată atât minții cât și trupului, lucruri care, pe termen lung, sunt benefice asupra sănătății cu totul și cu siguranță că se vor reflecta și în activitatea zilnică.

E mare lucru să poți ședea pur și simplu, respira și concentra pe momentul prezent. Cum am mai spus, pare atât de simplu și totuși, în epoca tehnologiei și a agitației și a supraîncărcării, meditația poate părea chiar un moft. Este un moft necesar, sub orice formă ar fi ea.

Sunt tot felul de tipuri de meditație, dacă nu ați făcut asta niciodată, nu strică puțină documentare înainte. Sau poate chiar să stați de vorbă cu cineva care știe mai bine. Eu am avut norocul să am în jurul meu oameni cu care să povestesc despre asta, care postează lucruri legate de meditație și așa mai departe.

Sinceră să fiu, meditația mea preferată este aceea în care stau, pur și simplu, și ascult sunete din natură. Îmi pun și Muse-ul să măsoare activitatea creierului și pot să stau așa și câte douăzeci de minute. Sigur, se poate sta și câte o oră. Însă deocamdată nu am răbdare.

De obicei meditez seara. Prea rar dimineața. Și asta pentru că mă ia somnul înapoi iar eu deja am o dificultate cu trezitul și dau snooze. Și mai e și partea în care îmi rămâne urmă pe frunte de la Muse… hahaha.

Poți face meditație și în mișcare. Am descoperit că sunt anumite sarcini pe care le fac care îmi permit să nu gândesc foarte mult și să pot să mă concentrez pe respirație în timp ce fac și ceva productiv. Și alergatul era pentru mine o formă de meditație. Sau să tai legumele pentru salata de boef  😀 (cu mențiunea că data trecută am meditat așa de profund la activitatea asta, că am scăpat cuțitul din mână – fără urme – totul ok).

Mă ajută când trec prin perioade stresante. Înainte de o ședință împortantă sau o situație în care e nevoie să vorbesc în public. Mă ajută să mă conectez la prezent, să las fricile și grijile deoparte și să îmi relaxez corpul și mintea pentru a gândi limpede.

Voi ce fel de meditație practicați și la ce simțiti că vă ajută? Să ajutăm și cititorii blogului meu cu detalii mai tehnice decât am știut eu să ofer. Și știu că am mulți prieteni în listă care meditează, așa că vă aștept cu comentarii 😀