Am terminat astăzi de citit prima carte a anului 2020. Începută în 2019, ce-i drept. Și aproape că abandonată tot atunci când, plecând înapoi spre București, m-am gândit că n-are sens să-i fac loc în bagaj că parcă totuși nu mă atrage. Am luat-o, după ce am scos-o și am pus-o la loc în rucsac de vreo două ori.

Două lucruri m-au atras la cartea asta (care implică, de fapt, mai multe). Primul este că e din colecția Babel de la Nemira. Și au început să mă atragă cărțile din colecția aceasta după ce am apreciat atât Un gentleman la Moscova de Amor Towles cât și Trezirea leilor de Ayelet Gundar-Goshen. Ambele au variantă ebook și știu că există cel puțin o cititoare de a mea care apreciază această informație.

Eu le-am citit pe ambele în format de carte clasică, printată, așa cum le-am găsit, în bibliotecă la sora mea. Altfel poate, cine știe, nu m-ar fi atras neapărat să le cumpăr. Statutul de blogger îmi mai aduce uneori și cărți în dar (nu foarte des, ce-i drept). Mai degrabă statutul de soră de blogger îmi aduce mai multe cărți cu împrumut. Tot așa am citit-o și pe a treia, Singura poveste de Julian Barnes. Care nu e singura poveste scrisă de el, aflu acum că este un scriitor cu multe titluri scoase și mi-ar plăcea să mai citesc și mie câteva din ele.

Al doilea lucru care m-a atras la cartea asta a fost traducătorul, Radu Paraschivescu. El însuși scriitor, m-am gândit că poate n-ar fi tradus o carte decât dacă ar fi considerat-o demnă de a fi tradusă. Și apoi, cum de altfel nu mi-au fost înșelate așteptările, mă gândeam că trebuie să fie tradusă foarte bine. Și chiar așa și este. Cum eu însămi sunt un pui de traducător, nu am cum să nu mă uit mereu atât la numele traducătorului cât și la calitatea (așa cum pot eu să o percep) textului tradus și interpretat.

Și ar mai fi un al treilea, formatul. O carte mai lunguiață, cu pagini galbene (mai bune pentru ochii mei), ușoară și ușor de ținut în mână. Pentru că, așa cum știu toți cititorii de cursă lungă, confortul contează destul de mult atunci când stai cu orele cu ochii într-o carte.

Cartea este despre un tânăr care se îndrăgostește de o doamnă mai în vârstă, undeva în anii 60, când o astfel de poveste nu este privită tocmai cu ochi buni. Bine, cred că nici în anii de astăzi nu e privită neapărat cu admirație. O doamnă căsătorită, care avea două fete cam de vârsta lui. Povestea este spusă din perspectiva lui, personajul principal, Paul. Din perspectivele lui, aș putea spune, pentru că, pe măsură ce își mai amintește sau se mai estompează din informații, povestea devine un pic altfel. El povestește întâmplările mai pe la bătrânețe când, mai intenționat sau mai din greșeală, adevărul se mai confundă cu imaginația.

Paul consideră că, spre deosebire de tinerii de vârsta lui, el trăiește o iubire diferită și palpitantă, deloc plictisitoare și predictibilă. Iar asta îi va influența cu siguranță toată viața în general și viața sentimentală în particular.

Sigur că, așa cum recunoaște și el, cunoaște viața mai degrabă din cărți decât din realitate, așa cum o cunoaște ea, spre exemplu. Și viața, pe măsură ce se desfășoară în cursul ei firesc și nefiresc, îi arată adevărata față a greutăților din fața cărora el nu se dă în lături deși uneori îi vine și probabil că nici nu l-am fi judecat dacă ar fi făcut-o. Dar vă las pe voi să descoperiți mai multe, în caz că această carte vă cade în mână sau alegeți să o cumpărați.

În câțiva din anii de când am cont de Goodreads mi-am pus obiective de lectură. Observ că din perioada 2015 – 2019 lipsește 2016. Și nu știu ce-am citit în 2016. Poate că nu mare lucru, poate că am citit totuși ceva. Cert este că, în lipsa unei liste făcute în Goodreads…habar nu am. Nu au fost obiective îndrăznețe, câte 12 – 18 cărți. Abia în 2019, un an în care mi-am dăruit o schimbare profesională care mi-a dăruit, la rândul ei, mai mult timp, am ajuns la un obiectiv de 35 de cărți pe care l-am atins parțial. Adică am citit 32. Și am tras un pic spre final să ajung la cifra asta.

Citind un articol despre obiectivele de lectură (îl găsiți aici), mi-am adus aminte cu eu însămi am făcut diverse scurtături ca să-mi ating obiectivele de lectură. Nu sunt mândră de ele neapărat și cred că m-au și ținut în loc din a citi lecturi  mai valoroase pentru mine. De aceea, deși anul acesta mi-am pus un obiectiv și mai măreț, 40 de cărți, îmi propun să dau mai multă importanță la ce citesc și mai puțină la cât citesc. A nu se interpreta că n-o să dau importantă la cât. Doar că mai puțină. E la fel când vine vorba de obiectivele noastre: mai contează și cum le atingem, nu doar că le atingem (fie că sunt de lectură, de business, personale sau de nu mai știu care).

A nu se înțelege că citeam doar cărți de 100 de pagini ca să fac numărul. Nici pe departe. Am citit cărți interesante care mi-au plăcut. Dar știu că am și ocolit alte cărți interesante pentru că erau prea groase sau prea complexe și chiar mi-ar fi luat foarte mult timp. Cărți pe care nu am de gând să le mai ocolesc acum, indiferent că mă apropii sau nu de obiectiv.

Am văzut obiective de peste 100 de cărți. Și am avut câteva secunde în care m-am simțit mică și m-am întrebat ce-oi face eu cu timpul meu de nu ajung acolo. Doar câteva secunde. Apoi mi-am revenit și am celebrat ce fac cu timpul meu și am fost ok cu asta, de cele mai multe ori. Mai e un timp pe care l-am irosit în trecut și pe care îmi propun să-l economisesc anul ăsta și să-l investesc mai bine. Și să alternez mai echilibrat cărțile de specialitate și dezvoltare persoanală cu cele de beletristică (care pentru mine oricum sunt tot de dezvoltare și delectare persoanală).

Continui să vă povestesc și aici, pe blog, despre parcursul meu literar pentru că știu sigur că sunt o mână de oameni dintre voi care se inspiră din lista mea de lecturi și le face bine. Și mie îmi face bine să scriu despre ele. Mai ales că pe unele le înghit așa pe nemestecate și apoi uit de ele de îndată ce s-au terminat de digerat. Iar uneori mă bucură să recitesc despre ele și citate din ele.

Citind acest articol despre colțuri de citit al Cristinei Oțel, m-am lăsat inspirată să pozez și colțul meu de lectură, adică locul în care citesc cel mai des. Nu prea mai citesc în mijloace de transport din simplul motiv că distanța pe care o parcurg este scurtă, așa că o umplu cu ascultat muzică sau contemplat cum se mai trăiește viața pe ritm de șine de tramvaie.

De curând mi-am cumpărat și o lampă. Nu e cea mai practică, alunecă ușor de pe bar și e posibil să mă trezesc cu ea în cap. Însă am reușit să o blochez cu o vază plină cu creioane și rezistă. Îmi doresc în continuare una mai mică și care să meargă cu baterii sau cu încărcare, să nu aibă nevoie de priză mereu. Dacă aveți recomandări, vă rog, eu cu lampa asta m-am cam păcălit deși, așa cum e ea, îmi e utilă.

Dar hai că am trecut din una într-alta și mai bine aș fi spart postarea asta în vreo trei. Dar ce să zic, contrar lecțiilor de scris postări scurte și cuprinzătoare (că lumea nu are răbdare și chiar așa e), am lăsat-o să curgă.

Lecturi plăcute și pline de învățăminte și povești inspirate!