Pornesc aceste gânduri de la o cartea citită recent, Viața secretă a scriitorilor, de Guillaume Musso. O găsiți aici, costă cam cât o masă la restaurant și o devorați cam în aproximativ același timp. Sau cel puțin așa a fost pentru mine. Pentru că mi-a plăcut, nu neapărat pentru că îmi era foame de lectură. Sau mă rog, și asta.

Au fost câteva indicii primite de la alți cititori că nu e cine știe ce și nici nu m-am așteptat să aflu toate viețile secrete ale tuturor scriitorilor în 250 de pagini de carte. La urma urmei, așa cum spune și personajul din poveste, „singura relație acceptabilă cu un scriitor este aceea de a-l citi.”

M-am așteptat, în schimb, să citesc un Guillaume Musso bun, așa cum am mai citit și altele. Iar această așteptare nu mi-a fost înșelată. Și personaje simpatice, și mister nu tocmai previzibil (în fine, pentru mine), câte puțin umor, o scriitură bună per total.

Nathan Fawles, autor a trei romane de succes, decide și anunță că nu va mai scrie nimic și se retrage pe o insulă retrasă din Marea Mediterană. Raphael Bataille, un tânăr scriitor aspirant al cărui manuscris fusese respins de edituri, decide să plece și el pe insulă, sub pretextul că se angajează la o librărie, ca să fie mai aproape de Nathan, doar doar i-o afla secretul (de ce nu mai scrie) și i-o putea pune sub nas propriul manuscris pentru feedback. De ce nu mai scrie Nathan și ce reușește Raphael să facă pe acolo și care este de fapt misterul de descoperit, citiți mai departe în carte.

Că deși am început așa, nu era tocmai acesta scopul final al acestei postări. Mai puțin cartea și mai degrabă scrisul. Acest obicei care se dezvoltă în timp (dacă scrii efectiv și dacă citești mult și din ce-au scris alții) și al cărui progres este de multe ori alterat de convingeri limitative de tipul: eu nu le-am avut niciodată cu scrisul, nu îmi iese, nu știu despre ce să scriu, sigur n-o să mă țin și nu mai vreau să adaug vreun eșec la o listă deja lungă, scrisul nu este pentru toată lumea, nu mă pricep să îmi transmit ideile și așa mai departe.

Cu toate acestea întâlnesc din ce în ce mai mulți oameni care își doresc să scrie. În jurnal, pe rețele de socializare diverse, pe bloguri (ale lor sau colaboratori pe alte bloguri) și așa mai departe. Unii dintre ei o fac cu oarecare recurență, în jurnal mai ales (adică nu apucăm să vedem și noi), acolo unde scrisul este un instrument puternic de autocunoaștere și de recunoaștere a unor tipare de comportament sau a unor obiceiuri care nu ne fac bine și pe care am ezitat să le schimbăm (ori pentru că nu am știut de ele ori pentru că nu am văzut beneficiul de a le schimba, ori alte motive).

„Un scriitor nu este niciodată în vacanță. Pentru un scriitor, viața constă în a scrie, fie în a se gândi să scrie.” (Eugène Ionesco)

Pot spune că, deși sunt perioade în care nu apare nimic nou scris pe această pagină, mă gândesc cel puțin o dată pe zi să scriu sau la ce aș putea să scriu. Astfel se creează niște postări dintre care unele apar, altele nu mai apucă să vadă lumina paginii. Fie pentru că nu le mai consider relevante, fie pentru că, odată ce m-am așezat la masă, nu reușesc să mai leg două cuvinte să transmit ce voiam să transmit.

Alteori mi se pare pur și simplu greu să argumentez, să caut citatele, pozele și tot ce voiam să mai includ. Și pentru asta apreciez și admir profund postările Laurei, sora mea, pe care o puteți citi aici. Sunt extrem de detaliate, obții o tonă de informații utile, vezi fotografii atent selectate. Sunt niște postări muncite.

Dacă ești tentat să afli viața secretă a scriitorilor, devino și tu unul. Publicat, nepublicat într-o carte, scriitor ești ori de câte ori scrii și faci din asta un obicei. Dar hai mai bine publicat (pe un blog sau undeva să putem citi și noi), pentru că se pare că:

Nu există neliniște mai mare decât aceea de a purta în tine o poveste pe care n-ai spus-o încă. (Zora Neale Hurston)

Nu fac parte din clica scriitorilor mediocri care pretind că nu scriu decât pentru ei înșiși. Tot ceea ce un autor scrie pentru el însuși sunt listele de cumpărături, pe care le poate arunca odată ce și-a terminat cumpărăturile. Restul sunt mesaje adresate altuia. (Umberto Eco)

Pentru a supraviețui, trebuie să spunem povești. (Umberto Eco, Insula din ziua de ieri)

Acestea fiind spuse, voi ce mai scrieți, unde vă citim? 🙂