Skip to content

Drumeții

July 13, 2020

Săptămâna trecută am avut bucuria să petrecem câteva zile în familie, la munte, o zonă absolut superbă – Lacu Roșu – Cheile Bicazului – Piatra Neamț și împrejurimi. Planul făcut de mult timp era ca, în săptămâna nunții finilor noștri (care din motive lesne de înțeles nu a mai avut loc anul acesta) să petrecem timp în familie în zonă. Ceea ce am și făcut, chiar dacă nunta nu s-a mai petrecut acum și s-a amânat. Drumeția noastră însă, a fost o plimbare de neuitat și ne-a mai alinat din nostalgia că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din pandemie.

Finii noștri, nu mergând spre altar așa cum era planul. Însă cu flori și dragoste multă.

Noi nu știm cu drumeții în sensul clasic. Adică mergem și noi pe drumuri dar nu pe munți și zone nedescoperite. Dar nu e niciodată târziu să descoperi bucuria de a călca pe terenuri mai puțin accesate. Și asta datorită Laurei, sora mea care, împreună cu familia ei, au parcurs ceva locuri și știa cam cu ce se mănâncă o drumeție. Când ne-a întrebat care este planul nostru i-am răspuns: ne ținem după voi 😀 Și ne-am ținut. Pe un traseu pe care-l găsiți pe aici. Nu cel mai greu dar nici cel mai ușor.

Sigur, ca să faci un traseu la munte ți-ar trebui și niște echipament corespunzător gen haine și încălțări potrivite. Ceea ce unii dintre noi aveau, doar că nu toți. Poate vreo haină de ploaie în caz că se hotărăște cerul să ude pământul, ceea ce s-a și întâmplat de altfel.

Am plecat pe soare și fără să știm ce traseu de așteaptă. Am admirat văi și munți și am cules frăguțe. Și am văzut și vaci și căpițe și ceață și vârfuri de munte și brazi. Și câte și mai câte minunății a dat acest pământ și omul a îngrijit cum a știut.

La un moment dat când ploaia s-a întețit de nici brazii nu mai făceau față să ne adăpostească, am fost primiți într-o căsuță de munte de un domn binevoitor. Ne-a făcut focul, ne-am uscat șosete la sobă, ne-am încălzit și am prins curaj să continuăm, în ciuda sfaturilor gazdei noastre de a ne întoarce. Cu mintea de acum știm că ar fi fost înțelept să ne întoarcem. Însă atunci s-ar fi oprit postarea mea aici și aș fi spus: și de acolo ne-am întors și asta a fost.

Uitasem să vă spun că am trecut Bicăjelul în picioarele goale deși unii dintre noi, nu spun care, dar se vede în poză, au încercat să fenteze și să treacă încălțat. Nu a mers până la capăt că nici bușteanul nu era până pe malul celălalt. Noroc cu drumețenii mai cu experiență care aveau inclusiv prosop în rucsac.

La un moment dat ploua așa de tare că nu mai aveai cum să te mai ferești sau să te adăpostești. Trebuia să mergi înainte, în ciudat terenului abrupt și alunecos, a ploii tot mai mari, a necunoscutului (habar nu aveam unde ajungem, în cât timp și cât de periculos se va dovedi traseul), cu apa băltind în încălțări, cu hainele lipite de corp și cu frica în sân de răceală. Cam ca viața în general și cu precădere perioada aceasta în care ne aflăm.

Aviz amatorilor de ciuperci. Dacă vă vine pofta să luați de pe drum, mai bine nu. Oricât credeți că vă pricepeți la ele, e posibil să se mai strecoare și cele otrăvitoare printre cele bune. Suntem toți în viață, din fericire și fără vreo intoxicație. Dar asta pentru că am ascultat de cei mai pricepuți care au zis că nu sunt bune. A fost distractiv totuși să le coacem pe plita gazdei noastre spontane.

Ciuperci necomestibile

Mergeți mai la sigur cu frăguțe, care se găsesc ascunse prin pădure și care sunt absolut delicioase. Am apucat să culegem câteva până să înceapă potopul.

Am trecut iar pe apă. De data asta pe pod. Ceea ce nu a fost tocmai ușor. Mai ales la urcare și coborâre pe el. Dar nici în timpul. Însă văzând că au trecut copiii și mama am zis că nu se poate să nu trec și eu întreagă. Și am reușit, că doar apuc să vă povestesc despre asta.

Am văzut niște priveliști absolut minunate, scoteam telefonul pe ditamai ploaia că doar n-o să trec prin asta fără să am dovezi 😀

Bloggerințe drumețe – @Laura https://laurafrunza.com/

Parcă cel mai greu a fost când am coborât în Cheile Bicazului și am știut în sfârșit cât mai avem până la cabană, vreo 5 km adică. Deja era frig rău, uzi până la piele, nu mai era adrenalina aceea care te ajuta să mergi mai departe, nici concentrarea maximă la fiecare pas ca să nu te duci de-a dura, nici protecția pădurii (parcă totuși era mai cald în pădure decât pe chei).

Dar am avut noroc de finul nostru descurcăreț care a alergat înainte să aducă mașina și ne-a cules pe toți de pe drum. Legenda spune că a alergat ca vântul și ca gândul. Realitatea spune că a făcut și puțin autostop și a ajuns mai repede ca să nu ne învinețim cu totul de frig.

Nu a răcit nimeni, am scăpat fără accidentări, cu vreo patru sute de poze și mult mai multe amintiri. Ce n-o să uit niciodată este sentimentul de bucurie când împarți cu oameni dragi o astfel de experiență. Aș spune că eroii zilei au fost copiii, mama, finii, cumnatul care a cărat tot drumul în spate unul dintre copii dar de fapt cu toții am fost eroi împreună.

Mai facem trasee dar acum știm ce să luăm cu noi și cum să ne pregătim și logistic și sufletește. Neapărat oameni dragi să luați cu voi că asta face frumusețea drumului dincolo de toate peisajele minunate.

2 Comments leave one →
  1. Cristina permalink
    July 13, 2020 9:15 am

    Ce frumos ai povestit! La cât mai multe drumeții!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: