M-am trezit de dimineață, poate prea dimineață pentru o zi de duminică urmată de alte două zile de …duminică. Aveam o pisică cu boticul băgat în îndoitura cotului ceea ce mă cam imobiliza și nu prea-mi venea să scot mâna. Chiar și când am încercat tot m-a oprit cu lăbuța. Mi-aș fi dorit atunci să am telefonul la îndemână să pozez momentul frumos pe care, cu siguranță l-aș fi stricat dacă chiar aș fi întins o mână după telefon. Așa că m-am bucurat de senzația de a avea mogâldeața cu boticul cald lipit de îndoitura cotului, senzația care mi-a rămas imprimată mai mult decât orice poză. Notă către sine: fii prezentă în minunile vieții fără să mai simți nevoia să le prinzi pe toate în google photos.

Poate că ați observat, dacă urmăriți pagina de Facebook a blogului, că de o săptămână ne tot dăm cu părerea cine să fie criminalul din The Undoing/De la început, o miniserie care te ține cu sufletul la gură. Pe măsură ce soțul meu reia episoarele în anumite momente cheie să mai revadă o scenă, să mai prindă un detaliu care să-l ducă aproape de adevăr, îmi dau seama cât de multe mici și aparent neînsemnate detalii se ascund în filme (și-n viață) și care îți dau indicii să te prinzi de una sau de alta. Să vedem acum care sunt puse la derută și care merg, de fapt, pe un fir logic. Și totuși, oricât de interesant ar fi un film sau un serial, mintea tot îmi zboară de o mie de ori la alte lucruri: la serviciu, la Crăciun, la planuri de nu știu care, la lista de cumpărături, la calcule financiare, la pisici (care se mai hârjonesc) și așa mai departe, fiind nevoie de un efort conștient de a sta prezentă în activitatea respectivă.

Și dacă nu ați văzut The Undoing și aveți posibilitatea, profitați de zilele libere (dacă le aveți) și urmăriți. E foarte bun iar Nicole este o actriță fantastică (dar asta știați deja). Fotografia de mai sus este luată pe pe Instagram-ul lui Nicole. Pe cât de frumoasă e imaginea, pe atât de neliniștit era personajul în scena aceea din film.

Am terminat de curând o carte, O să-nțelegi când o să fii mai mare, de Virginie Grimaldi, apărută la Editura Univers, în care apar foarte multe personaje în vârstă, majoritatea acțiunii cărții petrecându-se la un cămin de bătrâni. Este absolut fantastic câte avem de învățat atât din regretele cât și din bucurile celor mai în vârstă ca noi, cei care se apropie de sfârșitul vieții și care nu pot ști cu siguranță dacă mai există un săptămâna viitoare, un luna viitoare sau chiar un mâine și trebuie să se concentreze și să se bucure de aici și acum. Vă las mai jos un citat de reflectat că dacă mai continui așa o să fie o postare kilometrică pe care n-o s-o mai citească nimeni în veci.

„Am uitat patruzeci de ani din viață, continuă ea. Asta m-a învățat un lucru fundamental, fără îndoială, secretul fericirii: viața înseamnă prezentul. Înseamnă aici și acum. De la ziua de ieri trebuie să păstrezi numai partea bună. De la cea de mâine nu trebuie să aștepți nimic. Nu poți schimba trecutul, nu poți cunoaște viitorul. Frica decurge din trecut și strică viitorul. Lasă bagajul din mână, micuța mea Julie. Adesea, abia la sfârșitul vieții apreciem valoarea prezentului. Aveți șansa de oameni care vă deschid ochii. Profitați de ea.”

Parcă am mai zis și în altă postare despre cartea Gândește ca un călugăr de Jay Shetty, apărută la editura Litera (cu ocazia asta am văzut că are și un preț destul de redus). Eu nu am apucat să o termin pentru că mereu a apărut câte o carte de belestristică atractivă și am pus-o pe aceea pe pauză însă veți găsi în ea exerciții despre cum să fim prezenți dar și informații despre cum ne ajută asta în viața de zi cu zi, cum să ne controlăm mintea, la ce sunt bune rutinele, despre scop, respirație, intenție și multele altele. Eu prefer pe Jay să-l citesc și nu să-i urmăresc video-urile pentru că îmi dă o senzație de falsitate el ca om (care probabil că e nefondată), nu aș putea să explic de ce, însă când îl citesc are foarte mare sens ce zice, atâta timp cât nu trebuie să-l și văd cum le spune.

Ne-am obișnuit să facem o grămadă de lucruri deodată, în încercarea de a înghesui cât mai multe în fiecare zi pe care o avem. Dacă ar exista o măsurătoare imediată care să ne spună cât de prezenți am fost într-o activitate sau alta cred că ne-am speria. Sau eu m-aș speria, poate că la voi nu e cazul. De asta uneori ni se pare că nu ținem minte anumite lucruri. Mare parte dintre ele nici n-au ajuns la noi în minte deși s-au rostit în jurul nostru. Credem că am uitat o scenă dintr-o carte sau ne-a scăpat o replică importantă a unui personaj de film? De fapt nici nu ne-a trecut pe la urechi, pentru că mintea noastră era undeva departe și poate că rezolva sarcini de la serviciu sau liste de cumpărături. Pentru mine memoria (pe care cred că o stăpânesc foarte bine) este extrem de strâns legată de nivelul de atenție. Dar cred că așa funcționează la toată lumea.

Citesc încă o carte care are legătură cu Franța și Parisul și iar îmi aduc aminte că nu am mai scris postarea aia despre Paris. Să fie oare următoarea? O să reușesc să fiu destul de prezentă și să încep să umplu foaia albă virtuală a blogului cu amintiri din Paris?