Săptămâna aceasta am terminat două cărți care mi s-au lipit instant de suflet și despre care simt nevoia să las și aici o mărturie că mi-au trecut prin mână și nu doar atât, că au lăsat învățăminte prețioase care mă vor însoți mai departe în creșterea mea. Despre Lecții de magie, Big Magic, a lui Elizabeth Gilbert vă povestesc altă dată, aștept să ajungă la mine varianta în limba română, apărută la Editura Humanitas, ca să vă pot împărtăși și niște citate (eu am citit-o în limba engleză și, dacă tot a fost tradusă, nu are sens să le traduc eu de la zero acum, plus că în felul acesta voi reciti și eu o bună parte din ea mai încolo, ceea ce-mi și doresc).

A doua carte, începută vineri și terminată în această dimineață, cea care dă și titlul acestei postări este O chestiune de moarte și de viață, scrisă de Irvin D. Yalom împreună cu soția lui, Marilyn Yalom, apărută la noi la Editura Vellant.

Niciuna dintre ele nu este beletristică ci descrie un proces, o etapă, o experiență de viață a autorilor care face permanent referire la alte etape din viețile autorilor și, cum am mai spus, sunt fascinată de cărțile care spun ceva ce s-a întâmplat în realitate chiar dacă încondeiate frumos în formă de beletristică.

Dacă la cartea lui Elizabeth Gilbert am fost recunoscătoare că citisem câteva cărți scrise de ea și am putut astfel să înțeleg mai bine referințele și să mă conectez cu stilul ei, la cea a soților Yalom am simțit că-mi lipsește ceva, doar din faptul că nu am citit nimic scris de ei înainte. Cu toate astea, m-am bucurat de această carte și mi-am luat o grămadă de învățăminte, plus promisiunea că voi mai citi cărți scrise de ei (sau de el, cel puțin).

Revenind la O chestiune de moarte și de viață, îmi dau seama cât de nenatural îmi vine să scriu expresia în felul acesta, versus O chestiune de viață și de moarte, așa cum e corect cronologic dar și ca expresie consacrată. De ce e așa și nu invers? Pentru că prima parte din carte este mai mult despre moarte (cele zece luni ale lui Marylin, grav bolnavă, de dinainte să moară) iar a doua parte mai mult despre viață (procesul de doliu al renumitului psihiatru Irvin Yalom și cum a rămas în viață după ce și-a pierdut soția cu care fusese căsătorit timp de 65 de ani dar cu care era împreună de la cinsprezece ani, adică practic toată viața).

Prima parte este scrisă de amândoi în capitole care alternează experiența ei asupra lucrurilor și trăirile lui asupra acelorași momente, timp în care fiecare își împărtășesc durerile, bucuriile și amintirile vieții lor și a vieții lor împreună.

Cartea poate fi foarte tristă sau poate fi o revelație și o invitație la introspecție asupra propriei vieți. Sau amândouă de fapt. La un moment dat Marylin zice că moartea unei femei de 87 de ani care nu are niciun regret și care a trăit viața pe care și-a dorit-o nu are cum să fie o tragedie. Astfel ambii converg către aceeași idee: că frica de moarte apare atunci când ai regrete, când nu ai trăit viața pe care ți-ai dorit-o. Eu încă nu știu sigur că părere am despre asta. Aș fi zis că ți-e frică de moarte atunci când ai făcut tot ce ți-ai dorit în viață și nu ai vrea să se termine pentru că mai ai atât de multe altele de făcut (lucrurile de făcut și de trăit nu se termină niciodată).

Imediat ce am terminat cartea am ascultat parțial un interviu cu Yalom pe youtube în care povestește procesul scrierii acestei cărți, senzația mea este că citează mult din carte așa că puteți să-l ascultați, ca și mine, după ce terminați de citit cartea. Eu am mai început acest interviu acum ceva timp când a apărut și nu m-am putut conecta la el decât după ce am citit cartea efectiv.

Citirea acestei cărți a fost pentru mine ca o meditație ghidată. Am fost atât de atentă cât timp am citit-o, încât atunci când am parcurs și interviul, recunoșteam în cele mai mici detalii pasajele pe care le menționa. Și asta pentru că a reușit să mă introducă într-o stare pe care am reușit să o definesc în dimineața aceasta. O stare ca o sete foarte mare de cunoaștere și reasigurarea că se poate ca și la aproape 90 de ani să citești, să gândești, să studiezi, să scrii, să mănânci la restaurant, să conduci o mașină, să organizezi o petrecere, să ai sesiuni de terapie cu pacienți (de câte o oră, dar chiar și așa), să participi la conferințe, lansări de carte, să dai interviuri. Pentru mine, să ai capacitatea fizică și mentală (în ciuda bolilor și a semnelor inerente ale bătrâneții) mi se pare fantastic. Această carte aproape că mi-a vindecat frica de bătrânețe. Deși nu am nicio garanție că voi fi așa, am o mare speranță că pot fi așa.

Atunci când fiecare vorbea despre cărțile citite și acumulate și pasiunea pentru cunoaștere, mi-au aprins și mai mult dorința de a cunoaște și parcă m-au reasigurat, fără voia lor, că mai am timp, deși sunt atâtea de știut pe lume, mai am timp să știu și să aflu lucruri care nici măcar nu s-au scris încă, pe lângă cele care au stat la baza scrierilor din prezent.

Dincolo de perspectiva asupra vieții trăite fără regrete, asupra procesului de doliu, cel mai valoros lucru cu care am ieșit eu din această carte este perspectiva asupra învățării continue indiferent de vârstă dar și cu această frază scurtă dar foarte puternică despre care Yalom spune că „nu cunosc nicio altă frază scurtă care să aibă o relevanță atât de profundă pentru procesul terapeutic: „Trebuie să renunți la speranța unui trecut mai bun.”

În încheiere, vă las cu două citate, unul al ei și unul al lui, care să aducă puțin din atmosfera acestei cărți.

Marylin:

„Visele și imaginile din starea de veghe sunt adesea pentru mine mijloace de a vedea mai adânc în mine însămi… Era cumva enigmatic, deoarece plănuisem să vorbesc despre trei lucruri – reprezentate de trei dintre cele patru frunze -, dar nu știam ce ar fi putut să reprezinte a patra frunză.

1. Ceea ce contează pentru mine sunt familia și prietenii mei apropiați. În această privință, sunt aproape ca orice alt om din lume.
2. Ceea ce contează pentru mine este munca mea, dar nu de profesor – ca până acum -, ci de scriitoare care ajunge la cititori și din interiorul, și din afara cercului academic.
3. Ceea ce contează pentru mine este Natura, o altă formă de frumusețe și adevăr. De-a lungul întregii mele vieți, lumea naturală a fost un izvor de plăcere, alinare și inspirație.
4. iar acum îmi amintesc ce reprezintă a patra frunză a trifoiului. Are de-a face cu impulsul moral, cu căutarea sensului și a legăturii umane și cu relația noastră cu Natura, pe care acum le îngrămădim în cuvântul „spiritualitate.”

Irvin:

„Bineînțeles că este ireal. Bineînțeles că nu mă voi putea alătura niciodată ție. Tu și cu mine nu vom mai exista. Este un basm! Încă de când aveam 13 ani, nu am luat niciodată în serios nicio percepție religioasă sau spirituală asupra vieții de apoi. Și totuși, faptul că eu, un fervent sceptic și om de știință, sunt alinat de gândul de a mă alătura soției mele răposate este o dovadă a dorinței extraordinar de puternice pe care o avem pentru dăinuire și a groazei pe care noi, oamenii, o resimțim în fața uitării. Am rămas cu acest aspect reînnoit pentru puterea și virtutea tămăduitoare a gândirii magice. ”