Când se crapă de primăvară

Conștientizez acum că-mi place exprimarea „se crapă de ziuă”, așa că am transferat-o la anotimpuri și la senzația că „se crapă de primăvară”. Deși crăpătura în sine m-ar duce mai degrabă cu gândul la ceva negativ, de când am vizualizat mental procesul de naștere a fluturelui (care implică crăparea coconului) dar și imaginea puiului care crapă coaja ca să iasă din ou, pot doar să asociez crăparea aceasta cu o viață nouă care se ivește.

M-am gândit la metafora oului atunci când mă pregăteam să pun niște ouă la fiert și am remarcat că unul este deja crăpat. Așa că am intuit că nu era pregătit să se transforme în altceva. Și uneori crăpăturile înainte de vreme mai pot să facă rău.

Mai e și „se crapă carapacea” care se referă la momentul în care cineva devine vulnerabil, se lasă ajutat, înmoaie o duritate pe care numai el/ea știe de ce a fost nevoit/nevoită să o construiască pe post de mecanism de protecție sau altceva.

Astăzi însă m-au inspirat mai degrabă toate crăpăturile pe care, cu o putere ieșită din comun, le-au făcut deja florile de primăvară ca să iasă la soare. Erau câteva și săptămâna trecută, abia observabile, acum însă se văd bine-bine începuturi de frunze de lalele.

Până una alta, lalele gata crescute – de la Kaufland – și fluturi din pagini de carte – de la Editura Nemira

Ce altceva se mai poate vedea/simți/auzi/mirosi printre crăpături, în general: lumină/raze de soare, aer curat, briză de mare, briză de munte și răcoare benefică, clipocit de apă de râu, parfum de flori și fructe sau iarbă proaspăt tăiată și orice vă mai puteți voi imagina acum. Chiar așa, la ce vă duce cu gândul imaginea asta?

Azi mi-am permis să stau în pat mai mult, să simt soarele cum trece prin geam și ajunge la mine, să urmăresc ciorile care-și făceau de lucru pe firele de electricitate, să văd cățeii care-și făceau rondul de dimineață pe pajiștea de vizavi, avioane pe cer (avantajul de a avea geam în tavan – există și dezavantaje când luna e prea puternică), să număr casele din jur și să încerc să văd dacă pot să găsesc lucruri noi pe care nu le-am mai observat până acum (tehnici de mindfulness).

Iar când încep să ajung în punctul de concentrare și stare de bine fără vreun motiv anume, îmi dă târcoale grija că e degeaba acest moment de relaxare pentru că este atât de efemer și de inutil în fața lumii pe care am un talent deosebit să mi-o așez pe umeri, ca pe niște epoleți de care mă străduiesc să mă scutur, dar pare că-mi vine mai greu să-i dau deoparte decât să-i port cu mine zi după zi. Ce alint, îmi zice o voce, e destul să deschizi un site de știri sau chiar Facebook-ul și să vezi oameni care au în mod real o greutate mare pe umeri, dincolo de voința proprie.

Și brusc m-am gândit la un pasaj din „Poate ar fi bine să discuți cu cineva”, care sună cam așa:

„A cui durere câștigă, sau pierde? Am făcut și eu acest lucru, cerându-mi scuze lui Wendell, jenată că făceam mare tam-tam despre o despărțire, care nu era nici măcar divorț; scuze pentru că sufeream de anxietate din cauza consecințelor financiare și profesionale foarte reale ale unui contract de carte neonorat, dar care, cu toate acestea, nu erau în niciun caz la fel de grave ca problemele cu care se confruntă oamenii din Kenya. Chiar mi-am cerut scuze că am vorbit despre problemele mele de sănătate – de exemplu, când un pacient a observat că tremuram și nu știam ce să spun – pentru că, până la urmă, cât de gravă era suferința mea dacă nu aveam nici măcar un diagnostic, cu atât mai puțin un diagnostic care să se afle în fruntea clasamentului cu „probleme acceptabile din cauza cărora să suferi”? Aveam o boală neidentificată. Nu am – bat în lemn – Parkinson. Nu am – bat în lemn – cancer. Dar Wendell mi-a spus că, minimalizându-mi problemele, mă judecam pe mine și pe toți ceilalți ale căror probleme le-am poziționat mai jos în clasificarea durerii. – Nu poți scăpa de durere dacă o minimalizezi, mi-a reamintit el. Treci prin durere acceptând-o și înțelegând ce să faci cu ea. Nu poți schimba ce negi sau minimalizezi. Și, desigur, de multe ori, grijile cele mai banale sunt manisferările unora mult mai profunde.

Și uite așa începe să se mai crape puțin din convingerea că n-ai niciun drept sau vreun motiv să suferi dacă nu mori de foame și nu ai o boală incurabilă tu sau cei dragi ție. Și de îndată ce crapă convingerea, ai mai multe șanse să parcurgi drumul spre vindecare.

Stau puțin afară, în soare, nu fac efectiv ceva, doar mă încarc. O fi degeaba? O iluzie că mă încarc în timp ce „pierd vremea când aș putea să fac ceva util”? Am reflectat la asta și după ce am citit Newsletter-ul lui Ines (la care vă puteți abona aici) și în care vă invită și pe voi să reflectați la relația cu „statul” (de tipul dacă stai, îți stă norocul – adică muncește până nu mai poți și, completez eu, verbul cu care am crescut mai toți din generația noastră – în loc să mă odihnesc noi zicem lenevesc ca și cum ar fi printre păcatele capitale să te încarci).

Revenind, puteți să vă gândiți și la alte momente în care se crapă are un sens dătător de viață și vindecător?

One comment

  1. e frumos ,,se crapa de ziua”- prin crapaturile din intuneric lumina patrunde tot mai mult si mai mult, pana inghite de tot intunericul.Cat e de bine cand si in noi se crapa de ziua 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.