Un SkyRun (ianuarie), un semimaraton (mai), două curse de 10 km (una în aprilie şi una în octombrie), trei luni de trezit dimineaţa şi mers la sala de forţă de câte ori s-a putut am putut, o lună de XBody, un TRX in mijlocul sufrageriei la care mai şi lucrez, reîntors la LadyFit. A fost un an plin din punct de vedere sportiv pentru mine şi…când credeam că nu mai încerc nimic nou, am aterizat azi într-o sală de CrossFit, la CrossFit Black Hammer.

Nu ştiam mai nimic despre acest tip de antrenament decât că e greu. Dar eu…cât de greu poate să fie? Dar înainte să ajung la greu, să vă spun ce este. Acest antrenament pune accent pe îmbunătățirea stării de sănătate și pe dezvoltarea abilităților lor atletice generale: anduranță, coordonare, putere, viteză, acuratețe, forță, echilibru, agilitate, rezistență, flexibilitate. Nu mă aşteptam să fac azi o tură de hală în mersul piticului şi nici să cad efectiv în fund când mersul piticului cu spatele nu e tocmai cel mai simplu lucru din lume. Poate nu mă aşteptam nici să merg o tură de hală în mâini şi pe vârfurile picioarelor şi nici să fac de o sută de ori acelaşi squat şi să-l fac bine doar o dată (sau poate nici atunci). Iar săritura cu coarda pe care o făceam în copilărie? Nu mai e deloc acelaşi lucru atunci când trebuie să o faci corect şi să fii atent la poziţia coatelor sau la cum aterizezează picioarele şi aşa mai departe.

Şi cu toate astea nu durerea fizică a fost cel mai greu de îndurat ci durerea în propriul ego (pe care n-am ştiut de la început că trebuie să-l las la vestiar) atunci când făceam acelaşi lucru de multe ori şi nu-mi ieşea. După ce m-am chinuit din răsputeri la un exerciţiu şi părea ca mă descurc, antrenorul mi-a spus că da…am făcut…dar trebuia să-l fac cursiv, repede, nu cum am făcut eu. Acela a cam fost momentul în care mi-au dat lacrimile şi am înghiţit în sec şi am recunoscut că sunt dezamăgită, că eu credeam că sunt în formă şi că mă descurc bine şi că rezist. M-am adunat în schimb de pe jos şi am realizat ce ştiam oricum şi anume că nu se poate din prima. Nu pot să mă compar cu oameni din sala aia care asta fac for a living sau asta fac de ani de zile. Trebuie să o iau treptat şi da, dacă trebuie să fac un squat de o sută de ori ca să-l fac bine a o sută una oară atunci da, merită să-l fac.

Aş fi vrut să las pe mâine postarea asta însă la cum am lucrat azi, mă îndoiesc că mâine voi fi în stare să tastez ceva de febră musculară în braţe. Am stat şi m-am gândit dacă chiar o să mă ma supun la chinul ăsta şi altă dată. Şi la cum mă cunosc, ştiu că răspunsul este da. Pentru că nu mă las. Şi pentru că, deşi am fost doar o dată, simt că este extrem de eficient. Vă spun sincer, nimic nu se compară cu satisfacţia de la final de circuit.

Sala arată ca o hală, cum am spus şi mai sus. Tavan înalt, greutăţi, gri, negru, frig, inele agăţate de sus. Am simţit-o ca pe o unitate militară. Şi comportamentul trainerului tot pe acolo. Nu sunt salteluţe roz şi încurajări că faci bine atunci când nu faci. Nimeni nu te menajează dacă nu lucrezi corect şi nu te aplaudă nimeni la final. Doar tu te poţi aplauda dacă simţi că ai mai reuşit să avansezi şi să corectezi nişte exerciţii pe care doar credeai că le faci cum trebuie.

Nu ştiu dacă să mă hazardez să spun că este un antrenament pentru toată lumea. Îţi trebuie o anumită disciplină şi o duritate pe care da, o poţi căpăta în timp. Trebuie să ai răbdare, să nu te dai bătut, să nu suferi când nu iese. Eu o să strâng din dinţi şi o să mai merg şi data viitoare. Şi poate că o să şi plâng şi n-o să-mi fie deloc ruşine. Pentru că voi fi mândră de mine cu fiecare mică victorie care mă va duce mai aproape de ţelul meu.

Mulţumesc, Andra, că m-ai luat cu tine (sper că nu te-am făcut de ruşine) şi mulţumesc 7card că ne-a oferit contextul să ne împrietenim. Vin şi data viitoare.

Dar nu chiar mâine 😀