În cei 11 ani de când a apărut filmul, cred că m-am uitat de cel puţin 11 ori la Diavolul se îmbracă de la Prada. Nu că aş fi pus DVD-ul pe repeat însă l-au dat de aşa multe ori la televizor încât, nu ştiu din ce motiv, n-am schimbat niciodată postul, deşi e clar că ştiu despre ce este vorba. În seara asta parcă l-am privit dintr-o perspectivă din care nu l-am mai privit până acum şi anume din perspectiva work-life balance, pe româneşte, echilibrul dintre viaţă personală şi muncă.

Mi-a atras atenţia o replică din film pe care nu am mai remarcat-o pînă acum. Andy îi zice lui Nigel că viaţa ei personală se deteriorează şi el îi răspunde că asta înseamnă că se descurcă bine la muncă. Apoi îi spune să-l anunţe în momentul în care se duce cu totul pe apa sâmbetei pentru că atunci e timpul pentru o promovare. [Let me know when your whole life goes up in smoke. Means it’s time for a promotion].

Echilibrul dintre muncă şi viaţă personală este unul dintre cele mai dezbătute subiecte din zilele noastre. Poţi să ai şi carieră şi viaţă personală şi ambele să fie egal de successful? Poţi să faci performanţă cu program de 8 ore pe zi? Răspunsul meu este că nu m-am hotărât încă asupra unui da sau asupra unui nu. Sigur că, de cele mai multe ori, într-o situaţie normală (şi nu una de criză cu lipsă de personal şi aşa mai departe), există căi prin care putem eficientiza timpul în aşa manieră încât să ne ajungă cele 8 ore să ne facem treaba bine şi încă ceva în plus. Întrebarea este, acel încă ceva în plus este suficient pentru performanţă sau trebuie şi mai mult în plus, mai mult care se poate rezolva doar atunci când au expirat cele 8 ore? Sunt situaţii şi situaţii, fiecare job este diferit şi îmi este aproape imposibil să generalizez. Mă pot raporta la experienţa mea şi cam atât.

Pentru că nu îmi place să-mi aduc munca la mine în parcare, pe un blog personal, mă abţin să povestesc mai mult despre experienţa mea aşa că mă rezum la faptul că am momente în care simt că plec mai devreme atunci când ies la şase pe uşă sau momente în care mă obişnuiesc aşa mult să plec acasă cu laptopul de serviciu încât atunci când nu-l iau mă apucă panica în metrou de teamă că l-am luat şi l-am uitat pe undeva.

Este adevărat că merge o perioadă să investeşti mai mult într-o parte decât în cealaltă însă în momentul acesta nu aş putea să spun că ştiu care este secretul unui echilibru perfect, dacă el există şi nu e doar o iluzie.

Întorcându-mă la film, m-a emoţionat mult povestea lui Andy în încercarea ei de a fi o angajată model în detrimentul vieţii personale, bazându-se pe faptul că iubitul şi prietenii vor înţelege şi vor fi alături de ea şi se vor bucura împreună de succesul ei. Nu prea s-a dovedit a fi aşa, pentru că ea a fost nevoită să ducă munca la o aşa extremă încât nu a mai putut fi prezentă nici măcar la momentele de maximă importanţă din viaţa particulară. A fost nevoită sau a ales? Altă întrebare care apare din când în când pe parcursul filmului. A ales. Sau a fost nevoită să aleagă până când a fost nevoită să aleagă altceva. Povestea lui Andy se termină cu bine. A ales bine până la urmă. Şi viaţă şi muncă. Echilibrate amândouă. Cel puţin aşa părea înainte de “the end”. Ce s-a întâmplat după, nu mai ştim. Aşa cum nu ştim ce se întâmplă nici după ce se termină, eventual cu o nuntă, orice film romantic care se respectă.

Dacă filmul a reuşit să vă ocolească până acum, căutaţi-l voi. E mai interesant decât am crezut în primele dăţi când l-am văzut. Are multe lecţii de oferit dacă eşti pregătit să le primeşti şi să le foloseşti. Numai bun de sâmbătă/duminică după-amiază.