Tocmai am ieșit dintr-un atac de panică și, deși îmi simt corpul slăbit de magnitudinea lui (nu știu de cât a fost pe „scara Richter” dar s-a simțit destul de tare), mi-am zis că dacă nu scriu acum despre asta, s-ar putea să nu mai am curaj să scriu mai încolo acest articol mărturie pe care habar n-am dacă-l voi publica până la urmă.

Cu toată educația pe care am acumulat-o și cu toată rețeaua mea de oameni de încredere de care sunt înconjurată, în continuare îmi este mai ușor să numesc simptomele separat și să mă axez pe cele foarte fizice, decât să recunosc ce anume reprezintă întregul: cei care citiți acest articol și mă stiți în viața reală probabil că m-ați auzit spunând: mi-e rău, amețesc, mă doare capul, am pulsul crescut, îmi amorțește fața, tremur, transpir, mi-e frig, mi-e cald, parcă mi-a dat cineva una în moalele capului, mi se înmoaie picioarele, mi se încețoșește vederea. Poate că mai rar spre deloc am spus: am senzația că nu mai am control asupra propriului corp, că parcă-mi ies din corp, nu înțeleg ce mi se întâmplă (deși rațional înțeleg foarte bine ce mi se întâmplă), că vreau să mă ascund într-un loc și să reapar doar când toate aceste simptome vor fi trecut.

Nici măcar față de mine nu recunosc de foarte multe ori și intru iar și iar în același joc de a găsi o cauză fizică mai concretă și un tratament mai concret și mai rapid. Și aflu că nu există nici una nici alta pentru ceea ce experimentez eu. Și singurul lucru care mă mai consolează este faptul că există tratament chiar dacă nu concret și nici foarte rapid și că această condiție nu-mi amenință viața (aici familia mea poate să răsufle ușurată). Ha! Ce glumă bună. Poate că nu-mi amenință viața din punct de vedere al sănătății dar îmi amenință toate celelalte vieți, dintre care amintesc viața profesională și cea socială.

Acesta este un punct din articol în care-mi vine să dau bir cu fugiții și să las baltă scrierea acestui articol, pentru că a trecut deja momentul și mai bine aș citi o carte sau m-aș uita la un serial decât să retrăiesc sau să recunosc toate astea aici așa public la îndemâna oricui să citească.

Dar uite că fix asta mă motivează să merg mai departe și anume că acest „oricui” s-ar putea nimeri cineva care chiar are nevoie să știe că suntem, de fapt, mai mulți decât credem că suntem și asta ne face să ne simțim mai puțin singuri. Chiar dacă, știe orice profesionist în ale atacurilor de panică, atunci când ți se întâmplă, ești foarte singur. Extrem de singur. Și de cele mai multe ori, cel puțin în cazul meu, îmi doresc să fiu într-un cadru cu cât mai puțini oameni care să fie martori la slăbiciunea mea. Pentru că da, după atâta educație și atâta citit și înțeles în profunzime, în continuare o văd ca pe o slăbiciune pe care o detest profund.

Mă uitam la un clip pe Youtube în care erau enumerate 13 simptome ale unui atac de panică și că puteai să-ți dai seama dacă asta ai, dacă bifai cel puțin 4 dintre ele. În mod normal eu bifez cam 11 dintre ele (dacă am noroc, doar vreo 7 sau 8), la care se adaugă și durata care este, de multe ori de ore în șir. Atunci când am noroc, se păstrează sub o oră. Dacă am noroc din ăla de câștigat la loterie, reușesc să mă ascund de ceilalți cât să nu știe nimeni și să continui ziua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar că ce să vezi, dacă e de intensitate mare, nu există să te prefaci că nu există, pentru că se vede. La mine se vede direct la ochi și oamenii cu care petrec mult timp, au început să recunoască semnele.

Pot să treacă săptămâni întregi sau chiar luni în care să nu am nimic. Sau aproape nimic. Pentru că mereu există teama. Iar teama aceasta anticipativă, desigur, face mai mult rău decât bine (bine ar fi să ajute să identifici niște factori declanșatori pe care să-i poți controla, nu evita că asta duce la alte izolări). Dar cum să mai controlezi teama asta dacă atacul de panică are un caracter atât de spontan și imprevizibil iar într-o secundă poți să fii bine și-n următoarea să fii foarte rău? Mi se pare de rîsu-plânsul că descriu cu atâta claritate simptomele și imprevizibilitatea lor dar mă feresc să dau acest diagnostic de teama să nu-mi pun o etichetă pe care să n-o mai pot dezlipi niciodată – omul cu atacurile de panică. Ca o sentință pe care n-o mai poți ispăși în veci și-n pururi.

Astăzi am avut o zi foarte bună per total, nici prea lejeră nici prea ocupată, fără factori de stres, în care am lucrat încet și concentrat și am fost per total mulțumită de ce-am realizat. Mă uitam cu bucurie spre ziua de sâmbătă cu grade multe afară, zi pe care plănuiesc în continuare să o petrec cât mai mult în soare doar că, ce credeți, mă cam tem să mă văd cu alți oameni. Că dacă mă ia amețeala? (așa am ajuns s-o numesc de vreun an de zile, că e mai simplu să mă păcălesc că există o explicație fizică, am mai zis asta, nu?)

Și apoi a venit răul. Încă-mi este greu să-l numesc atacul. Dar chiar așa a venit, mișelește, fără pic de avertisment, nici n-a mai avut răbdare să ajung acasă. Dar oricât de eroic am rezistat eu pe drum, în tramvai, scoțând toate armele să-i vin de hac (respirație, meditație, gânduri bune, împământare, etc etc etc), gândurile rele iar mi-au dat târcoale, pentru că este extrem de greu când ai un atac de panică (indiferent că ești la primul sau ai avut o mulțime deja) să vezi orice fel de luminiță de la capătul tunelului și-ți vine să-ți anulezi toate planurile și tot ritmul zilnic și să te izolezi undeva unde să nu te mai vadă nimeni și să eviți starea de rușine de care este însoțit un atac de panică.

Am citit în ”Poate ar fi bine să discuți cu cineva” (care apropo, e mega redusă pe site-ul editurii Litera) exemplul unui el și o ea care luau niște medicamente anti anxietate, amândoi același tip de medicament, dar amândoi se ascundeau unul de celălalt. Și vine întrebarea, ați auzit vreodată de cineva care să ascundă de partener niște pastile de dureri de stomac? Probabil că nu. Pentru că este mult mai social acceptat să te doară burta decât să ai un atac de panică. Pentru că ești mai înțeles și mai puțin judecat dacă te doare dintele. Nu ești un om slab dacă te doare dintele, nu? Doar dintele e slab, tu ești super ok, poți să faci față la orice. (da, și eu pot să fac față la orice când mă doare dintele).

Dacă ai ajuns la acest articol căutând soluții pentru a preveni sau a trata atacurile frecvente de panică, nu cred că ești în locul potrivit. Pentru că eu nu știu ce poate să funcționeze la voi. Abia înțeleg ce funcționează la mine, când pare că sunt pe drumul cel bun, mai primesc câte un reminder ca cel de astăzi să nu mă bucur încă prea tare. Dar poate te ajută să știi că ești mai puțin singur și poate ar fi bine să discutați cu cineva (medic, să eliminați și alte potențiale cauze pur fizice – dacă aveți norocul să găsiți pe cineva care să priceapă ceva din ce-i povestiți – eu n-am avut, nici măcar în zilele noastre, darămite acum 10 ani, și/sau terapeut sau măcar cu familia și prietenii în primă fază, să te poată înțelege atunci când ți se întâmplă și să-ți dea ce simți că ai nevoie (eu am nevoie uneori de spațiul, alteori să vorbesc foarte mult până trece, depinde de moment).

E cam greu, ce să zic. Dar nu se moare din asta, maximă consolare, nu? E „preferata mea” dintre toate.

Tot căutând să pun o poză la acest articol pe mai bine l-aș lăsa fără poză până la urmă (fiind el destul de plastic și așa), am dat peste o carte apărută la noi la Editura Trei pe care probabil că o voi comanda, nu chiar în seara asta dar zilele următoare. Pare exact ce trebuie să înțeleg și mai multe despre asta.