Atacuri de panică

Tocmai am ieșit dintr-un atac de panică și, deși îmi simt corpul slăbit de magnitudinea lui (nu știu de cât a fost pe „scara Richter” dar s-a simțit destul de tare), mi-am zis că dacă nu scriu acum despre asta, s-ar putea să nu mai am curaj să scriu mai încolo acest articol mărturie pe care habar n-am dacă-l voi publica până la urmă.

Cu toată educația pe care am acumulat-o și cu toată rețeaua mea de oameni de încredere de care sunt înconjurată, în continuare îmi este mai ușor să numesc simptomele separat și să mă axez pe cele foarte fizice, decât să recunosc ce anume reprezintă întregul: cei care citiți acest articol și mă stiți în viața reală probabil că m-ați auzit spunând: mi-e rău, amețesc, mă doare capul, am pulsul crescut, îmi amorțește fața, tremur, transpir, mi-e frig, mi-e cald, parcă mi-a dat cineva una în moalele capului, mi se înmoaie picioarele, mi se încețoșește vederea. Poate că mai rar spre deloc am spus: am senzația că nu mai am control asupra propriului corp, că parcă-mi ies din corp, nu înțeleg ce mi se întâmplă (deși rațional înțeleg foarte bine ce mi se întâmplă), că vreau să mă ascund într-un loc și să reapar doar când toate aceste simptome vor fi trecut.

Nici măcar față de mine nu recunosc de foarte multe ori și intru iar și iar în același joc de a găsi o cauză fizică mai concretă și un tratament mai concret și mai rapid. Și aflu că nu există nici una nici alta pentru ceea ce experimentez eu. Și singurul lucru care mă mai consolează este faptul că există tratament chiar dacă nu concret și nici foarte rapid și că această condiție nu-mi amenință viața (aici familia mea poate să răsufle ușurată). Ha! Ce glumă bună. Poate că nu-mi amenință viața din punct de vedere al sănătății dar îmi amenință toate celelalte vieți, dintre care amintesc viața profesională și cea socială.

Acesta este un punct din articol în care-mi vine să dau bir cu fugiții și să las baltă scrierea acestui articol, pentru că a trecut deja momentul și mai bine aș citi o carte sau m-aș uita la un serial decât să retrăiesc sau să recunosc toate astea aici așa public la îndemâna oricui să citească.

Dar uite că fix asta mă motivează să merg mai departe și anume că acest „oricui” s-ar putea nimeri cineva care chiar are nevoie să știe că suntem, de fapt, mai mulți decât credem că suntem și asta ne face să ne simțim mai puțin singuri. Chiar dacă, știe orice profesionist în ale atacurilor de panică, atunci când ți se întâmplă, ești foarte singur. Extrem de singur. Și de cele mai multe ori, cel puțin în cazul meu, îmi doresc să fiu într-un cadru cu cât mai puțini oameni care să fie martori la slăbiciunea mea. Pentru că da, după atâta educație și atâta citit și înțeles în profunzime, în continuare o văd ca pe o slăbiciune pe care o detest profund.

Mă uitam la un clip pe Youtube în care erau enumerate 13 simptome ale unui atac de panică și că puteai să-ți dai seama dacă asta ai, dacă bifai cel puțin 4 dintre ele. În mod normal eu bifez cam 11 dintre ele (dacă am noroc, doar vreo 7 sau 8), la care se adaugă și durata care este, de multe ori de ore în șir. Atunci când am noroc, se păstrează sub o oră. Dacă am noroc din ăla de câștigat la loterie, reușesc să mă ascund de ceilalți cât să nu știe nimeni și să continui ziua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar că ce să vezi, dacă e de intensitate mare, nu există să te prefaci că nu există, pentru că se vede. La mine se vede direct la ochi și oamenii cu care petrec mult timp, au început să recunoască semnele.

Pot să treacă săptămâni întregi sau chiar luni în care să nu am nimic. Sau aproape nimic. Pentru că mereu există teama. Iar teama aceasta anticipativă, desigur, face mai mult rău decât bine (bine ar fi să ajute să identifici niște factori declanșatori pe care să-i poți controla, nu evita că asta duce la alte izolări). Dar cum să mai controlezi teama asta dacă atacul de panică are un caracter atât de spontan și imprevizibil iar într-o secundă poți să fii bine și-n următoarea să fii foarte rău? Mi se pare de rîsu-plânsul că descriu cu atâta claritate simptomele și imprevizibilitatea lor dar mă feresc să dau acest diagnostic de teama să nu-mi pun o etichetă pe care să n-o mai pot dezlipi niciodată – omul cu atacurile de panică. Ca o sentință pe care n-o mai poți ispăși în veci și-n pururi.

Astăzi am avut o zi foarte bună per total, nici prea lejeră nici prea ocupată, fără factori de stres, în care am lucrat încet și concentrat și am fost per total mulțumită de ce-am realizat. Mă uitam cu bucurie spre ziua de sâmbătă cu grade multe afară, zi pe care plănuiesc în continuare să o petrec cât mai mult în soare doar că, ce credeți, mă cam tem să mă văd cu alți oameni. Că dacă mă ia amețeala? (așa am ajuns s-o numesc de vreun an de zile, că e mai simplu să mă păcălesc că există o explicație fizică, am mai zis asta, nu?)

Și apoi a venit răul. Încă-mi este greu să-l numesc atacul. Dar chiar așa a venit, mișelește, fără pic de avertisment, nici n-a mai avut răbdare să ajung acasă. Dar oricât de eroic am rezistat eu pe drum, în tramvai, scoțând toate armele să-i vin de hac (respirație, meditație, gânduri bune, împământare, etc etc etc), gândurile rele iar mi-au dat târcoale, pentru că este extrem de greu când ai un atac de panică (indiferent că ești la primul sau ai avut o mulțime deja) să vezi orice fel de luminiță de la capătul tunelului și-ți vine să-ți anulezi toate planurile și tot ritmul zilnic și să te izolezi undeva unde să nu te mai vadă nimeni și să eviți starea de rușine de care este însoțit un atac de panică.

Am citit în ”Poate ar fi bine să discuți cu cineva” (care apropo, e mega redusă pe site-ul editurii Litera) exemplul unui el și o ea care luau niște medicamente anti anxietate, amândoi același tip de medicament, dar amândoi se ascundeau unul de celălalt. Și vine întrebarea, ați auzit vreodată de cineva care să ascundă de partener niște pastile de dureri de stomac? Probabil că nu. Pentru că este mult mai social acceptat să te doară burta decât să ai un atac de panică. Pentru că ești mai înțeles și mai puțin judecat dacă te doare dintele. Nu ești un om slab dacă te doare dintele, nu? Doar dintele e slab, tu ești super ok, poți să faci față la orice. (da, și eu pot să fac față la orice când mă doare dintele).

Dacă ai ajuns la acest articol căutând soluții pentru a preveni sau a trata atacurile frecvente de panică, nu cred că ești în locul potrivit. Pentru că eu nu știu ce poate să funcționeze la voi. Abia înțeleg ce funcționează la mine, când pare că sunt pe drumul cel bun, mai primesc câte un reminder ca cel de astăzi să nu mă bucur încă prea tare. Dar poate te ajută să știi că ești mai puțin singur și poate ar fi bine să discutați cu cineva (medic, să eliminați și alte potențiale cauze pur fizice – dacă aveți norocul să găsiți pe cineva care să priceapă ceva din ce-i povestiți – eu n-am avut, nici măcar în zilele noastre, darămite acum 10 ani, și/sau terapeut sau măcar cu familia și prietenii în primă fază, să te poată înțelege atunci când ți se întâmplă și să-ți dea ce simți că ai nevoie (eu am nevoie uneori de spațiul, alteori să vorbesc foarte mult până trece, depinde de moment).

E cam greu, ce să zic. Dar nu se moare din asta, maximă consolare, nu? E „preferata mea” dintre toate.

Tot căutând să pun o poză la acest articol pe mai bine l-aș lăsa fără poză până la urmă (fiind el destul de plastic și așa), am dat peste o carte apărută la noi la Editura Trei pe care probabil că o voi comanda, nu chiar în seara asta dar zilele următoare. Pare exact ce trebuie să înțeleg și mai multe despre asta.

Fotografie preluată de la Qbebe

14 comments

  1. Prin 2017 făceam săptămânal atac de panică. Nu atât de intens, dar îmi era teamă că o să-mi pierd controlul asupra mea. Apărea automat frica de a nu-mi pierde mințile. Începusem să citesc pe net despre schizofrenie, mai-mai să-mi fac totuși programare la psihiatru. La un moment dat mi-am făcut niște analize de sânge. Fierul prăbușit la jumătate, D-ul vai mama lui, și el. Am început să iau Feroglobin, o combinație fier-vitamina B12. Vreo 2 luni am înghițit așa ceva. Am scăpat de stările alea.

    • Multumesc mult! Ma bucur ca ai scăpat de ele asa! La mine fierul era ok când au început, recunosc că D-ul nu l-am verificat pt ca medicii nu au recomandat și când am intrebat au zis ca toată lumea are deficit oricum, ce sens are. Dar mesajul tău mă îndeamnă să insist! Mulțumesc!

      • D-ul … îl aveam 7 și un pic acum 2 ani. Mai scăzut ca oricând. Minimul e 30. Nu știam de ce îmi era din ce în ce mai rău, de ce plângeam cu spasme, fără motiv, de unde starea de anxietate… Endocrinoloaga mi-a recomandat SunD3 și m-am ținut de tratament. Am ajuns în parametri normali. Și îmi e bine. Poate e bine să verifici și tiroida, odată cu D-ul. Că glanda și vitamina asta cam merg mână-n mână. Dar vezi un endocrinolog bun.

          • Era bine să faci întâi dozarea D-ului. De ce spun asta: dacă nivelul e foarte jos, vreo 2 luni va trebui să iei 2 capsule de SunD3/ zi, adică 4000 de unități. Iar după cele 2 luni se recomandă 1/zi. Italienii și britanicii merg pe doze-șoc de D. Medicii români nu prea… Decât dacă nu se asimilează vitamina pe cale bucală. Despre stările de anxietate și de depresie din cauza carentei de D îți spun și din experiență personală, și din experiențele unor cunoștințe. Nu-i de glumă cu așa ceva. Prietenei mele i s-a administrat doză-șoc în Anglia, la Urgențe, unde ajunsese plângând de durere de omoplat. În țară nu-i găsiseră nimic pe tomografie. I s-au făcut niște infiltrații la Reumato, fără prea mare efect. În Anglia a plecat la sora ei. La Urgențe, când au văzut ăia că are D-ul 20, nu au mai întrebat-o dacă vrea injecție. :)))) I-au înfipt 50.000 de unități injectabil, fără cârrr, fără mârrr. Explicația a fost următoarea: tomografia nu avea ce să arate. Din cauza carentei de D, mușchii spatelui se încordaseră atât de tare, încât apăsau pe nu știu ce nerv. Tipa făcea și ea atacuri de panică, deși e o fire puternică, independentă, trecută și prin sită, și prin ciur. Încă umblă în geantă cu sedative din plante și cu nu știu ce fiolă, dar nu prea îi mai trebuie. Le ține acolo pt confort psihologic. Cealaltă, o studentă la Psihologie, perfecționistă ca și tine :))) , dăduse în depresie. Da’ urât și la ea… Avea și manifestări gastro, drept pt care s-a și dus la medic gastro. De acolo au trimis-o să facă analiza. A trebuit să încaseze tot injectabil, pt că nu asimila mai nimic pe cale bucală. Era a doua cădere depresivă, după cea din liceu, după ședințe de hipnoză cu prof Dafinoiu (Iași) Eeei, s-a redresat și ea. Deci fii mai încrezătoare, că vei găsi și tu ac de cojoc.

  2. Nu stiu in ce masura ai o relatie cu Dumnezeu – poate ca ai sau poate ca nu ai deloc – si, de altfel, imi cer iertare inca de la inceput pentru ca stiu ca nu este treaba mea.
    Nu te intreb nimic si nu trebuie sa-mi raspunzi nimic.
    Citind aici, in articol, titlul cartii”Poate ar fi bine să discuți cu cineva”, mi-a venit in minte acest gand: sa-ti dau un mic sfat sa cauti un parinte ortodox la care sa mergi sa-ti descarci sufletul, nu neaparat ca o spovedanie in prima faza (in cazul in care nu ai fi in stare sa faci asta acum).
    Anxietatea si atacurile de panica ar fi putea fi manifestari ale unor framantari interioare profunde care sunt permanent cu tine si care au nevoie sa fie nu doar constientizate, ci vindecate, de aceea ies din cand in cand la iveala.
    Nu stiu daca asa este, bineinteles.
    Din pacate nu sunt din Bucuresti, ci din Iasi si nu cunosc niciun preot in capitala.
    Nu-mi doresc sa te deranjez in niciun fel, ci numai sa-ti las aceste cuvinte la care sa te gandesti mai bine (acum sau poate alta data).
    Numai bine!

  3. Sunt mult mai mulți decât putem crede cei care trec prin stări pe care le descrii tu în postarea ta mărturie. E complicat de înțeles pentru cei din jur chiar dacă unii dintre ei, la rândul lor, trec prin aceleași stări. Noi nu suntem încă apți să privim lucrurile în față, fără vinovăție, pentru că așa am fost crescuți, într-o lume în care muțenia și nevorbirea „rezolvau” totul. Trebuie să mai treacă generații până să fim altfel structurați.
    Știu, prea bine, despre ce vorbești și am căutat și voi continua să o fac să găsesc o schemă care să se muleze cât mai bine pe mine. Atacurile de panică apar de la vârste foarte fragede și mecanismul care le declanșează reprezintă o necunoscută și pentru specialiști. Însă știu, pentru că am experimentat, că prezența unei persoane care este lângă tine necondiționat, fără să te judece este mai mult decât benefică. Important este să găsești acea persoană care poate fi cineva din familie (dintre cei mai tineri) ori un prieten.
    Iar eu, de aici din lumea mea care printre stările pe care le-ai descris tu am mai adăugat culoare și lumină pentru a putea merge mai departe, de cuprind cu drag, sfială și încredere că vor veni perioade lungi în care totul să curgă lin și senin fără nici o amenințare!

  4. Te îmbrățișez. Îmi recunosc și eu niște stări din lista, dar mi-e oarecum greu sa cred ca se pot numi atacuri de panica atunci când durează ore și zile la rand…

    • Te îmbrățișez și sper să ai din ce în ce mai puține astfel de stări. Și mie îmi este oarecum greu să cred că se pot numi atacuri de panică. De asta mi-a luat și atât de mult să le numesc așa. Pentru că durează ore și zile la rând. Am experimentat și unele care treceau în maxim o oră, cele mai dese trec așa de fapt. Cele care durează ore și zile își lasă cel mai tare amprenta asupra încrederii pe care o mai am să fac orice. Dar sincer nu mai este altă explicație. Am terminat de căutat și investigat. O iau pe asta în brațe și văd ce pot să fac cu ea.

Leave a Reply to Ariadna Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.