Deşi anul acesta am avut parte de cea mai complexă vacanţă pe care am avut-o eu în viaţa mea, (puteţi citi despre ea aici şi aici), n-am strâmbat deloc din nas când a trebuit să călătoresc din nou, chiar dacă doar pentru trei zile şi chiar dacă nu în concediu. Îmi place să călătoresc. De fapt partea mea preferată din călătorii sunt drumurile (mai ales cele cu avionul de care am parte destul de rar).

Nu a fost prima gură de aer englezesc pe care am luat-o însă cu siguranţă că a fost cea mai plăcută. Pentru noutate mai ales, nu că ar fi avut un gust extraordinar neapărat. Şi dacă tot am zis prima oară de gust, să încep cu mâncarea. Fără să generalizez, mâncarea pe care am avut ocazia să o gust, nu mi-a plăcut de nicio culoare. Că sunt condimentele sau felul de gătit, parcă puiul nu mai e pui şi cartoful nu mai e cartof ci altceva cu un gust ciudat, diferit. Deşi la aspect totul arată bine, gustul nu este nici pe de parte ceea ce promite o farfurie apetisantă.

Sunt fascinată de câte autobuze pe metru pătrat am putut să văd pe nişte străzi înguste. Ai crede că n-au loc două autobuze să treacă unul pe lângă altul însă uite că acolo se strecoară cumva. Şi mai e si sentimentul că la o curbă o să se urce peste tine pe trotuar. Dar nu se urcă. Drept dovadă că mai sunt aici cu voi şi vă povestesc despre asta.

Sunt uimită de faptul că în camera de hotel (nu ştiu dacă aşa e peste tot), WC-ul se află într-o cameră separată de baie. Imaginaţi-vă o persoană care vine de pe drum şi se îndreaptă în paşi de dans spre toaletă şi mai să se scape pe ea când descoperă cu stupoare că nu există WC. Apoi în alţi paşi de dans cercetează camera în căutarea unei alte uşi care ar putea duce spre camera magică (o cămăruţă ca o debara în care se afla doar un WC, o încăpere în care chiar şi eu, mai mică de felul meu, mă simţeam uşor … strâmtorată).

Mai sunt şi de-a dreptul şocată să aflu că de când am pus piciorul pe pământ englezesc, am uitat de tot limba engleză pe care credeam că o înţeleg destul de bine. Descopăr cu umire că ori am o problemă de auz ori de înţelegere a limbii pentru că reuşesc cu greu să pricep accentul indiano-britanic al oamenilor pe care îi întâlnesc (în servicii mai ales).

Deşi ştiam că aşa se întâmplă, nu reuşesc să mă obişnuiesc cu faptul că la ora cinci sau şase majoritatea magazinelor trag obloanele aşa că dacă stai la birou până la şase, ghinion, faci cumpărături online.

Englezoaicele mi s-au părut gălăgioase, adolescenţii mergeau uşor dezbrăcaţi pe stradă iar seara piatra cubică din centru era plină de pantofi cu toc şi cu platforme inimaginabil de înalte.

Dar toate astea şi multe altele fac parte din culoarea locală şi noutatea oricărui loc pe care-l vezi pentru prima oară aşa că m-am bucurat de orice moment pe care l-am petrecut acolo. Mi-a plăcut oraşul mic în care am stat, clădirile, parcurile, verdeaţa, atmosfera, vremea (nu ne-a plouat deloc, a fost frumos deşi nu neapărat soare). Orice lucru oricât de mic pe care l-am văzut diferit m-a încântat, a fost o experienţă plăcută cu totul.

În caz că n-aţi fost încă şi nu aţi aflat deja de pe la prieteni, dacă vreţi cartofi prăjiţi trebuie să cereţi “chips” şi nu “fries”. Iar dacă vă e poftă de un covrig şi cereţi un “bagle” vă treziţi cu un “pretzle” peste ochi că aţi îndrăznit să rostiţi acel cuvânt americănesc în patria reginei (ştiu că nu sunt acelaşi lucru dar mi-e greu să cred că n-a înţeles ce-am cerut având în vedere că nu vindea altceva decât covrigi).

Iar dacă vă treziţi cu un vânzător că vă întreabă “are you ok there” (sunteţi bine?), nu începeţi să-i povestiţi că aţi dormit cam prost sau că vă doare spatele pentru că nu-i pasă, întrebarea este pusă de formă şi vă salută într-un fel cum scrie în manualele pentru vânzători. La fel ca şi în State, mereu reuşesc să mă sperii de vreun vânzător care iese când nici nu te aştepţi de după vreun manechin şi te întreabă cum te simţi pe cea mai piţigăiată voce posibilă. Amabilitatea asta falsă (şi ironică uneori) cu care sunt injectaţi de la naştere nu este pe gustul meu (deşi nu, nu prefer bădărănia de care avem parte de multe ori la noi dar m-aş mulţumi cu un simplu “bună-ziua” şi un pic de ajutor atunci când chiar îl solicit nu când mi-l vâră cineva pe gât).

Şi iar n-am călătorit cu autobuzul supraetajat, iar am ratat experienţa asta, deşi nu pot să mă scuz că n-am avut timp pentru că măcar o staţie puteam să mă urc dus-întors.

Deşi mi-a fost drag oraşul acela micuţ şi pentru o secundă scurtă mi-am închipuit cum ar fi să locuiesc acolo, mi-a trecut repede dorul de ducă şi tot acasă m-am simţit mai … acasă decât în orice altă parte din lumea asta toată.